Atacuri de panica

   Caracteristica principală a unui atac de panică este frica deosebit de intensă, acompaniată de senzaţia unui pericol iminent. Starea de panică este de scurtă durată (aproximativ 10 minute), apare brusc şi escaladează foarte rapid, atingând în scurt timp intensitatea maximă, punctul culminant.

     Alături de senzaţia de frică intensă mai pot să apară încă cel puţin 4 dintre următoarele simptome:
-palpitaţii
-accelerarea ritmului cardiac, bătăi puternice ale inimii
-transpiraţii
-tremur sau trepidaţie
-senzaţia de scurtare a respiraţiei sau senzaţia de strangulare
-sufocare
-durere sau disconfort precordial
-greaţă
-senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin
-derealizare (senzaţia că ceea ce se întâmplă nu e real) sau depersonalizare (impresia de detaşare de sine însuşi, de propria persoană)
-frica de a nu pierde controlul sau de a nu înnebuni
-frica de a nu muri
-parestezii (senzaţie de amorţeală sau furnicături)
-frisoane sau valuri de căldură

  Studiile aratã cã, pe parcursul unui an, aproximativ 30 – 40% din indivizi suferã un atac de panicã. Diferenţa între cei care dezvoltã tulburarea de atac de panicã şi cei care nu, constã în interpretarea pe care o oferã evenimentului. Astfel, în timp ce unele persoane vãd aceastã experienţã ca fiind una periculoasã, interpretând-o ca şi un posibil atac de cord sau ca un semn cã îşi vor pierde minţile, altele nu îi dau prea multã importanţã. Prin urmare, diferenţa dintre cei care dezvoltã aceastã tulburare şi cei care nu constã doar în interpretarea pe care o alocã experienţei în sine.

    Atacul de panicã este o fricã foarte puternicã pe care o resimte individul. Teama este un sentiment normal care, de cele mai multe ori, transmite un mesaj de atenţionare legat de un pericol. Unele teorii susţin cã cele mai multe situaţii care genereazã un atac de panicã au fost periculoase în trecutul umanitãţii. Astfel de contexte sunt:

– locurile înalte, de unde cãderea putea fi fatalã,
– locurile deschise, în care individul putea foarte uşor sã fie depistat de cãtre un prãdãtor,
– spaţiile înguste, din care scãparea în caz de urgenţã era dificilã etc.

    Având o funcţie adaptativã şi menţinând supravieţuirea, aceste frici au fost transmise de-a lungul evoluţiei. Cu toate cã astãzi aceste situaţii nu mai reprezintã un pericol, ele încã funcţioneazã ca şi un sistem de alarmã.

    În alte cazuri, atacul de panicã este dat de abstinenţa de alcool sau de anumite substanţe (droguri).

    Tulburarea de panicã apare de cele mai multe ori însoţitã de agorafobie, fiind de 3 ori mai des întâlnitã în rândul femeilor decât în cel al bãrbaţilor, în timp ce panica fãrã agorafobie este de 2 ori mai frecventã în cazul femeilor.

    Vârsta de debut variazã foarte mult, cele mai des întâlnite cazuri se situeazã între finalul adolescenţei şi mijlocul anilor 30. Foarte rar primul atac de panicã apare la copii sau la persoane de peste 45 de ani.

    Cercetãrile din domeniul geneticii aratã cã factorul ereditar este unul foarte scãzut.

  Atacul de panicã este un fenomen des întâlnit în rândul populaţiei. Studiile aratã cã un procent de 30-40% dintre indivizi trãiesc cel puţin un atac de panicã pe parcursul vieţii. Nu toţi însã dezvoltã ulterior tulburarea. Apare astfel întrebarea „de ce?”. De ce unele persoane suferã de atacuri de panicã, în timp ce altele nu, în ciuda faptului cã au avut la un moment dat aceastã experienţã? Diferenţa constã în semnificaţia atribuitã. Persoanele care suferã de aceastã tulburare au tendinţa de a oferi o interpretare negativã atacului de panicã: „voi face un atac de cord”, „voi înnebuni”, „voi leşina”, „îmi voi pierde controlul şi toatã lumea va vedea asta” etc. Pe de altã parte, însã, cei care experienţiazã un episod singular fãrã a se confrunta în viitor cu aceastã problemã, preferã o interpretare mai puţin catastroficã. Astfel ei nu vãd acest eveniment ca reprezentând un pericol pentru ei sau pentru sãnãtatea lor şi prin urmare scad foarte mult riscul de a mai trãi un atac de panicã ulterior.

    Cauzele apariţiei atacului de panicã pot fi biologice sau psihologice. În cea de-a doua categorie intrã situaţiile de viaţã stresante: un post nou, separarea de o persoanã apropiatã, boalã, decesul cuiva drag, pierderea locului de muncã, primirea unor responsabilitãţi noi, naşterea unui copil, mutarea într-un alt oraş etc. Alteori atacul de panicã poate sã funcţioneze ca un semnal de alarmã al psihicului, care ne spune cã poate am stat prea mult timp într-o relaţie defectoasã ori am rãmas prea mult la un loc de muncã ce nu ne permite sã ne atingem potenţialul maxim. Cauzele biologice se referã la anumite tulburãri fizice, precum disfuncţii ale tiroidei, care pot favoriza apariţia atacului de panicã.

    Dupã primul atac de panicã, persoana în cauzã va deveni foarte vigilentã în ceea ce priveşte simptomele fizice. Îşi va monitoriza foarte des starea de sãnãtate, ritmul respiraţiei, pulsul, siguranţa mâinilor, va verifica foarte atent dacã existã şi cel mai mic sentiment de vertij, dezvoltând astfel anxietate de anticipaţie şi temându-se în avans de un posibil atac de panicã. Concentrarea excesivã pe simptome va duce la o permanentã stare de alertã. În momentul în care observã şi cea mai micã neregulã, apare teama: „ceva nu e ok”, „iar fac un atac de panicã”, „nu mai pot trece încã o datã prin asta”. Rãspunsul fiziologic la fricã este caracterizat de o serie de schimbãri în organism: presiunea sanguinã şi pulsul cresc, astfel încât inima sã poatã gestiona mai repede o cantitate mai mare de sânge, ritmul respirator devine mai alert, creşte nivelul zahãrului din sânge, pentru ca organismul sã beneficieze de mai multã energie, pupilele se dilatã, sângele se coaguleazã mai repede, pentru a diminua costurile în eventualitatea unei rãni etc. Prin urmare, în momentul în care persoana în cauzã observã cã inima îi bate mai repede sau cã ritmul respirator este mai rapid, se va speria cã va face un nou atac de panicã. Teama va determina accentuarea simptomelor resimţite. Acest lucru va duce la creşterea nivelului de anxietate care, la rândul sãu, va amplifica simptomele. În concluzie, mecanismul de apariţie al atacului de panicã ţine de un cerc vicios, în care efectul devine cauzã, provocând un nou efect.

Din cauza simptomatologiei atacului de panicã şi a senzaţiei debordante de fricã pe care o declanşeazã, existã numeroase mituri legate de aceastã tulburare.

    Un prim exemplu se referã la interpretarea acesteia ca fiind o problemã psihicã foarte gravã. Acest lucru este cât se poate de fals, deoarece atacurile de panicã pot fi tratate fãrã a fi necesar un numãr mare de şedinţe de psihoterapie.

    În rândul persoanelor care suferã de mult timp de aceastã tulburare, poate apãrea convingerea cã lucrurile nu se vor îmbunãtãţi niciodatã. Bazându-se pe experienţele anterioare (încercãrile nereuşite de a-şi controla simptomatologia), pe durata îndelungatã a evoluţiei tulburãrii şi pe gradul de izolare din ce în ce mai crescut, persoanele în cauzã devin tot mai sceptice atunci când vine vorba de rezolvarea acestei probleme de anxietate. În ciuda tuturor acestor argumente, atacul de panicã poate fi tratat eficient într-un interval nu foarte lung.

    Deseori pacienţii îşi atribuie vina în legãturã cu aceastã tulburare, crezând cã sunt nişte persoane „slabe”, din cauzã cã nu au control asupra propriului corp şi a propriilor emoţii. La fel ca şi în cazul afecţiunilor de ordin fizic, tulburãrile emoţionale nu au nici o legãturã cu „puterea” sau „slãbiciunea” persoanei afectate. Oricine poate contacta o virozã. Tot aşa, oricine poate dezvolta la un moment dat o tulburare emoţionalã. Este firesc sã nu reuşim întotdeauna sã ne controlãm corpul (o bãtaie mai puternicã a inimii, apariţia unui cârcel, tremurul mâinilor etc.) sau emoţiile (tracul înaintea unui discurs, frica etc.).

    Un alt mit legat de atacul de panicã se referã la teama de a nu cauza un atac de cord. Pacienţii se îngrijoreazã cã inima le va ceda în cele din urmã, din cauza bãtãilor atât de puternice înregistrate în timpul unui episod. În ciuda rezultatelor pozitive ale testelor sau a asigurãrilor repetate din partea medicului cardiolog, aceastã temere continuã sã persiste. Persoanele în cauzã se concentreazã excesiv pe intensitatea şi frecvenţa bãtãilor inimii înregistrate în timpul unui atac de panicã, dar ignorã situaţiile în care acestea apar în mod natural: efort fizic, emoţiile în timpul unei întâlniri cu o persoanã importantã, furie intensã etc.

    Credinţa cã psihoterapia va ajuta persoana care suferã de atacuri de panicã nu doar sã scape de acestea, ci sã nu mai simtã niciodatã teama se încadreazã şi ea în rândul miturilor legate de acest subiect. Anxietatea este o emoţie absolut normalã, care are de multe ori beneficiile ei. Ea ne oferã informaţii despre situaţiile potenţial periculoase, în care existã un pericol. Cum ar fi viaţa noastrã dacã nu ne-ar mai fi teamã de absolut nimic? Probabil cã am fi expuşi la multe experienţe negative, care ar putea sã ne ameninţe chiar şi viaţa. Gândiţi-vã la persoanele care nu simt durerea: nu se pot proteja de anumiţi stimuli aversivi, tocmai din cauzã cã nu ştiu cã aceştia reprezintã un pericol pentru ei. La fel este şi în cazul anxietãţii. Emoţiile transmit informaţii importante, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi. Observând o persoanã care pãşeşte mai atent într-o anumitã porţiune cu zãpadã, vom fi mai atenţi şi vom trage concluzia cã existã riscul de a aluneca. Cu alte cuvinte, chiar dacã este o emoţie negativã, teama este funcţionalã. Problemele apar atunci când intensitatea ei devine prea mare, transformând emoţia în una disfuncţionalã, care ne face rãu. Prin urmare, efectul psihoterapiei este acela de a diminua panica, pânã la un nivel adaptativ, nu de a o elimina definitiv.

Dupã experienţa primului atac de panicã, persoanele care dezvoltã aceastã tulburare au tendinţa de a fi foarte vigilente în a depista orice schimbare a parametrilor fiziologici, pentru a nu fi luaţi prin surprindere de urmãtorul episod. Riscul este însã de a genera false alarme: creşterea ritmului cardiac poate fi cauzatã de o emoţie mai intensã sau de supunerea la efort fizic, nu neapãrat de apariţia unui nou atac de panicã. Persoana în cauzã va interpreta greşit acest simptom şi va deveni mai vigilentã şi mai precautã. Aceastã distorsiune cognitivã se numeşte „prezicere” şi se referã la conturarea unei concluzii şi anticiparea unui eveniment pe baza a prea puţine informaţii. Exemple de prezicere sunt: „îmi bate inima tare, deci voi avea încã un atac de panicã”, „simt cã nu am aer; îmi voi pierde cunoştinţa”.

    O distorsiune cognitivã des întâlnitã alãturi de prezicere este „interpretarea catastroficã”. Aceasta se caracterizeazã prin tendinţa de a atribui o semnificaţie deosebit de negativã unui eveniment. Astfel atacul de panicã poate fi vãzut ca un punct terminal, de unde nu mai existã cale de întoarcere: „dacã mai fac un atac de panicã, voi înnebuni”, „dacã am pulsul atât de crescut, în cele din urmã inima mea va ceda”.

    O altã eroare de gândire este „citirea gândurilor”. Aceasta se referã la impresia de a cunoaşte conţinutul gândurilor celorlalte persoane, fãrã însã a verifica aceastã ipotezã. Apar astfel idei de tipul: „ceilalţi vãd cã îmi pierd controlul”, „dacã fac un atac de panicã în public, ceilalţi vor crede cã sunt nebun(ã)” etc.

    Credinţa conform cãreia trebuie sã avem control deplin asupra propriei persoane şi asupra corpului nostru este un alt tip de gândire dezadaptativã. Persoanele care suferã de atacuri de panicã încearcã din rãsputeri sã controleze toate simptomele şi reacţiile corpului lor. Acest lucru nu este posibil, deoarece cu toţii putem experienţia la un moment dat o senzaţie de vertij sau o bãtaie mai puternicã sau uşor neregulatã a inimii, fãrã însã ca acestea sã fie motive serioase de îngrijorare. Prin urmare nu putem controla tot ce se întamplã în corpul nostu, dar acest lucru nu este neapãrat unul negativ.

    „Gândirea dihotomicã” este o altã distorsiune cognitivã specificã atacului de panicã. Aceasta se caracterizeazã printr-o abordare de tipul „totul sau nimic”. Cu alte cuvinte, persoanele în cauzã considerã cã orice sentiment de fricã este dãunãtor şi prin urmare trebuie sã nu mai trãiascã niciodatã aceastã emoţie. Eroarea acestui tip de gândire constã în faptul cã frica este o emoţie beneficã: ea ne semnaleazã prezenţa unui pericol şi astfel noi putem reacţiona în conformitate. Nu ar fi dezirabilã o lume în care nimeni nu ar mai simţi teama. Prin urmare, chiar şi emoţiile negative pot fi adaptative. Trebuie sã facem însã diferenţa între emoţiile benefice şi cele dezadaptative, cele care au o intensitate şi o duratã mult prea mari, astfel încât pot crea probleme. Scopul terapiei cognitiv-comportamentale este acela de a aborda emoţiile dezadaptative, astfel încât acestea sã nu producã distres. Cu alte cuvinte, persoana care suferã de atacuri de panicã va învãţa sã genstioneze situaţiile de crizã şi propriile emoţii, astfel încât acestea sã nu mai atingã cote extrem de ridicate.

    În concluzie, distorsiunile cognitive cele mai des întâlnite în cazul atacului de panicã sunt prezicerea, interpretarea catastroficã, gândirea dihotomicã şi credinţa cã trebuie sã ne controlãm în totalitate reacţiile corpului nostru.

  Principalul factor comportamental ce întreţine atacul de panicã este evitarea. Aceasta este susţinutã prin condiţionare operantã. Cu alte cuvinte, evitând un anumit loc, persoana în cauzã se linişteşte. În viitor va adopta acelaşi comportament, deoarece deja l-a testat şi a vãzut cã are efect. Astfel, scãderea panicii funcţioneazã ca şi recompensã pentru comportamentul de evitare. Individul nu învaţã sã îşi gestioneze simptomele şi rãmâne cu vulnerabilitatea faţã de locul respectiv, deoarece teama dispare doar pe moment, nu definitiv. Aşadar, de fiecare datã când se va întâlni cu stimulul declanşator (o piaţã aglomeratã, o salã de curs, un magazin etc.) se va declanşa şi atacul de panicã. Deoarece evitarea este singura metodã de a-i face faţã pe care o cunoaşte, persoana îşi va îngrãdi tot mai mult aria de activitãţi, resemnându-se sã funcţioneze cu un handicap.

    Un alt fenomen care întreţine atacul de panicã este generalizarea. Altfel spus, dacã primul atac de panicã apare într-un anumit cinematograf, persoana în cauzã va fi tentatã sã îl evite pe viitor, de teama de a nu avea încã un atac de panicã dacã merge acolo. Dupã o anumitã perioadã însã, apare tendinţa de a generaliza: deoarece toate cinematografele seamãnã într-o oarecare mãsurã, având elemente comune (ecranul foarte mare, multe scaune, aglomeraţie, mirosul de popcorn etc.), persoana va fi tentatã sã le evite pe toate. Din moment ce a fãcut deja un atac de panicã într-un loc similar, va considera cã sunt mari şanse ca orice spaţiu asemãnãtor sã fie periculos. În timp, e posibil ca individul sã evite toate locurile aglomerate, nu doar cinematografele, instalându-se astfel agorafobia.

    Comportamentul de a recurge la o persoanã de siguranţã întreţine şi el mecanismul atacului de panicã. Prezenţa unei persoane apropiate, care poate oferi ajutor în cazul apariţiei simptomelor de panicã, poate reduce considerabil anxietatea resimţitã, însã doar pe termen scurt. La fel ca şi în cazul evitãrii, acest lucru funcţioneazã ca şi o recompensã, însã este o soluţie temporarã. Mai mult, ea are costuri substanţiale pe o perioadã mai lungã de timp, accentuând vulnerabilitatea celui care suferã de aceastã tulburare şi crescându-i dependenţa faţã de persoana la care apeleazã. Aşadar, problema nu-i va fi rezolvatã: pacientul va fi incapabil sã meargã singur în anumite locuri, iar acest lucru îi va menţine frica şi nesiguranţa legatã de capacitatea de gestionare a unui nou atac de panicã.

    În concluzie, factorii comportamentali care întreţin aceastã tulburare sunt evitarea, generalizarea şi tendinţa de a recurge la o persoanã de siguranţã.

Dupã cum aratã şi denumirea, intervenţia cognitiv-comportamentalã se concentreazã pe douã dimensiuni: cele cognitive, care ţin de stilul de gândire al persoanei în cauzã şi pe cele comportamentale.

    În prima etapã a terapiei pacientul învaţã cum apare atacul de panicã şi ce tipuri de gânduri îl intreţin. Urmãtorul pas constã în deprinderea unui stil de gândire mai adaptativ şi mai raţional, cu ajutorul cãruia persoana în cauzã poate sã gestioneze mai eficient simptomele fizice asociate cu atacul de panicã. De asemenea, pacientul învaţã sã gãseascã explicaţii mai puţin negative în ceea ce priveşte reacţiile propriului corp, dar şi legat de trãirile subiective. În plus, individul înţelege cã teama este o emoţie naturalã, care face parte din viaţa fiecãruia şi care are rolul ei, fãrã a fi periculoasã ori nocivã.

    Primul pas în intervenţia comportamentalã este identificarea situaţiilor evitate şi abordarea acestora, prin expunere. Scopul final este ca pacientul sã se confrunte cu aceste situaţii, fãrã a mai resimţi anxietate sau fãrã ca acestea sã declanşeze un nou atac de panicã. Pentru a reuşi acest lucru, pe lângã expunere, intervenţia comportamentalã presupune şi învãţarea unor tehnici de relaxare, precum şi a unui stil de respiraţie corectã, pentru a contracara tendinţa de hiperventilare ce apare odatã cu anxietatea.

    În concluzie, terapia cognitiv-comportamentalã presupune douã dimensiuni: cea cognitivã, care se axeazã pe învãţarea pacientului care sunt distorsiunile cognitive care întreţin atacul de panicã, precum şi un stil de gândire mai adaptativ şi mai benefic şi dimensiunea comportamentalã, care vizeazã expunerea la situaţiile evitate sau care creeazã disconfort, precum şi diverse tehnici de relaxare.