BY: Andra Diaconu - psihoterapeut
Studiile aratã cã, pe parcursul unui an, aproximativ 30 – 40% din indivizi suferã un atac de panicã. Diferenţa între cei care dezvoltã tulburarea de atac de panicã şi cei care nu, constã în interpretarea pe care o oferã evenimentului. Astfel, în timp ce unele persoane vãd aceastã experienţã ca fiind una periculoasã, interpretând-o ca şi un posibil atac de cord sau ca un semn cã îşi vor pierde minţile, altele nu îi dau prea multã importanţã. Prin urmare, diferenţa dintre cei care dezvoltã aceastã tulburare şi cei care nu constã doar în interpretarea pe care o alocã experienţei în sine.
Atacul de panicã este o fricã foarte puternicã pe care o resimte individul. Teama este un sentiment normal care, de cele mai multe ori, transmite un mesaj de atenţionare legat de un pericol. Unele teorii susţin cã cele mai multe situaţii care genereazã un atac de panicã au fost periculoase în trecutul umanitãţii. Astfel de contexte sunt:
– locurile înalte, de unde cãderea putea fi fatalã,
– locurile deschise, în care individul putea foarte uşor sã fie depistat de cãtre un prãdãtor,
– spaţiile înguste, din care scãparea în caz de urgenţã era dificilã etc.
Având o funcţie adaptativã şi menţinând supravieţuirea, aceste frici au fost transmise de-a lungul evoluţiei. Cu toate cã astãzi aceste situaţii nu mai reprezintã un pericol, ele încã funcţioneazã ca şi un sistem de alarmã.
În alte cazuri, atacul de panicã este dat de abstinenţa de alcool sau de anumite substanţe (droguri).
Tulburarea de panicã apare de cele mai multe ori însoţitã de agorafobie, fiind de 3 ori mai des întâlnitã în rândul femeilor decât în cel al bãrbaţilor, în timp ce panica fãrã agorafobie este de 2 ori mai frecventã în cazul femeilor.
Vârsta de debut variazã foarte mult, cele mai des întâlnite cazuri se situeazã între finalul adolescenţei şi mijlocul anilor 30. Foarte rar primul atac de panicã apare la copii sau la persoane de peste 45 de ani.
Cercetãrile din domeniul geneticii aratã cã factorul ereditar este unul foarte scãzut.