Mituri legate de atacul de panicã

Din cauza simptomatologiei atacului de panicã şi a senzaţiei debordante de fricã pe care o declanşeazã, existã numeroase mituri legate de aceastã tulburare.

    Un prim exemplu se referã la interpretarea acesteia ca fiind o problemã psihicã foarte gravã. Acest lucru este cât se poate de fals, deoarece atacurile de panicã pot fi tratate fãrã a fi necesar un numãr mare de şedinţe de psihoterapie.

    În rândul persoanelor care suferã de mult timp de aceastã tulburare, poate apãrea convingerea cã lucrurile nu se vor îmbunãtãţi niciodatã. Bazându-se pe experienţele anterioare (încercãrile nereuşite de a-şi controla simptomatologia), pe durata îndelungatã a evoluţiei tulburãrii şi pe gradul de izolare din ce în ce mai crescut, persoanele în cauzã devin tot mai sceptice atunci când vine vorba de rezolvarea acestei probleme de anxietate. În ciuda tuturor acestor argumente, atacul de panicã poate fi tratat eficient într-un interval nu foarte lung.

    Deseori pacienţii îşi atribuie vina în legãturã cu aceastã tulburare, crezând cã sunt nişte persoane „slabe”, din cauzã cã nu au control asupra propriului corp şi a propriilor emoţii. La fel ca şi în cazul afecţiunilor de ordin fizic, tulburãrile emoţionale nu au nici o legãturã cu „puterea” sau „slãbiciunea” persoanei afectate. Oricine poate contacta o virozã. Tot aşa, oricine poate dezvolta la un moment dat o tulburare emoţionalã. Este firesc sã nu reuşim întotdeauna sã ne controlãm corpul (o bãtaie mai puternicã a inimii, apariţia unui cârcel, tremurul mâinilor etc.) sau emoţiile (tracul înaintea unui discurs, frica etc.).

    Un alt mit legat de atacul de panicã se referã la teama de a nu cauza un atac de cord. Pacienţii se îngrijoreazã cã inima le va ceda în cele din urmã, din cauza bãtãilor atât de puternice înregistrate în timpul unui episod. În ciuda rezultatelor pozitive ale testelor sau a asigurãrilor repetate din partea medicului cardiolog, aceastã temere continuã sã persiste. Persoanele în cauzã se concentreazã excesiv pe intensitatea şi frecvenţa bãtãilor inimii înregistrate în timpul unui atac de panicã, dar ignorã situaţiile în care acestea apar în mod natural: efort fizic, emoţiile în timpul unei întâlniri cu o persoanã importantã, furie intensã etc.

    Credinţa cã psihoterapia va ajuta persoana care suferã de atacuri de panicã nu doar sã scape de acestea, ci sã nu mai simtã niciodatã teama se încadreazã şi ea în rândul miturilor legate de acest subiect. Anxietatea este o emoţie absolut normalã, care are de multe ori beneficiile ei. Ea ne oferã informaţii despre situaţiile potenţial periculoase, în care existã un pericol. Cum ar fi viaţa noastrã dacã nu ne-ar mai fi teamã de absolut nimic? Probabil cã am fi expuşi la multe experienţe negative, care ar putea sã ne ameninţe chiar şi viaţa. Gândiţi-vã la persoanele care nu simt durerea: nu se pot proteja de anumiţi stimuli aversivi, tocmai din cauzã cã nu ştiu cã aceştia reprezintã un pericol pentru ei. La fel este şi în cazul anxietãţii. Emoţiile transmit informaţii importante, atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi. Observând o persoanã care pãşeşte mai atent într-o anumitã porţiune cu zãpadã, vom fi mai atenţi şi vom trage concluzia cã existã riscul de a aluneca. Cu alte cuvinte, chiar dacã este o emoţie negativã, teama este funcţionalã. Problemele apar atunci când intensitatea ei devine prea mare, transformând emoţia în una disfuncţionalã, care ne face rãu. Prin urmare, efectul psihoterapiei este acela de a diminua panica, pânã la un nivel adaptativ, nu de a o elimina definitiv.