01 Feb 2019
BY: Andra Diaconu - psihoterapeut
Prezenţa animalelor stimuleazã conversaţia şi favorizeazã interacţiunile sociale, prin oferirea unui stimul extern, neutru, pentru focusarea atenţiei (Fine, 2000). Persoanele cu diferite tipuri de tulburãri emoţionale (depresie, anxietate, fobie socialã, tulburare de stres post-traumatic) gãsesc un refugiu în compania unui animal, care le distrage atenţia de pe propriile emoţii, simptome şi gânduri. Orice activitate devine astfel mai uşoarã şi mai agreabilã. În plus, un animal nu ne judecã şi ne acceptã necondiţionat, exact pentru ceea ce suntem, neţinând cont de poziţie socialã, realizãri sau eşecuri.
Prezenţa unui animal determinã persoanele sã interacţioneze mai mult unele cu altele, oferind un subiect confortabil de discuţie şi favorizând conversaţii pozitive, chiar şi între necunoscuţi. Numeroase studii (Eddy ,2001; Mader, 1989; Messent, 1983) au demonstrat cã plimbãrile acompaniate de un câine genereazã un numãr mai mare de interacţiuni pozitive cu oameni necunoscuţi, decât plimbãrile efectuate în absenţa companionului canin.
Rezultate similare au fost demonstrate pentru o varietate mare de categorii. Fie cã este vorba de adulţi, vârstnici sau copii, de persoane tipice sau cu diverse tipuri de tulburãri, compania unui animal creeazã mai multe oportunitãţi sociale, zâmbete şi conversaţii. Prezenţa unui câine are un efect de normalizare şi destindere a situaţiei, în special pentru persoanele în scaun cu rotile. Acestea declarã cã deseori sunt tratate diferit datoritã dizabilitãţii de care suferã: oamenii se uitã ciudat, iar uneori nu ştiu cum sã se raporteze la ei. Compania unui câine îi ajutã sã se simtã integraţi, deoarece lumea se concentreazã pe animal, nu îi mai evitã şi nu le mai acordã un tratament diferenţiar.
O serie de cercetãri au ajuns la concluzia cã persoanele care sunt vãzute într-o pozã, alãturi de un animal, sunt percepute ca fiind mai fericite, mai prietenoase, mai puţin ameninţãtoare, mai sãnãtoase şi mai relaxate, decât atunci când sunt analizate în aceeaşi pozã, dar fãrã animal (Lockwood, 1983; Rossbach şi Wilson, 1992; Wells şi Perrine, 2001).
Corson (1977) a studiat efectul terapiei asistate de animale asupra pacienţilor cu tulburãri psihiatrice, retraşi din punct de vedere social şi neresponsivi la alte forme de tratament. Rezultatele au arãtat o scãdere a latenţei de rãspuns la întrebãrile terapeutului, creşterea numãrului de cuvinte folosite în rãspuns şi creşterea procentului de întrebãri la care persoanele instituţionalizate oferã un feedback.
Alte studii au surprins rezultate similare în cazul pacienţilor cu Alzheimer. În urma terapiei asistate de animale, a crescut frecvenţa interacţiunilor sociale între aceştia şi membrii familiei sau îngrijitori.
Prezenţa unui animal faciliteazã exprimarea şi comunicarea. În acest context, pacienţii îşi pot discuta gândurile, emoţiile, motivaţiile, conflictele sau experienţele, transpunându-le asupra companionului necuvântãtor. Astfel ei povestesc ca şi cum toate aceste lucruri au fost trãite de cãtre animalul de terapie, nu de ei, deoarece este mai uşor sã vorbeascã despre altcineva, decât despre ei înşişi.
În concluzie, prezenţa unui animal favorizeazã interacţiunile sociale, oferã o distragere a atenţiei de pe propriile simptome, creeazã discuţii mai pozitive şi mai degajate, normalizeazã situaţia şi reacţiile celor din jur şi, nu în ultimul rând, genereazã o imagine mai pozitivã a persoanei care este acompaniatã de un necuvântãtor.
