OCD (tulburare obsesiv compulsiva)

 Tulburarea obsesiv-compulsivã are de cele mai multe ori debutul în adolescenţã. Foarte rar, însã, poate sã aparã mai devreme, în copilãrie. Evoluţia este lentã, acompaniatã de fluctuaţii ale simptomelor. Astfel persoana în cauzã va avea perioade în care obsesiile vor fi mai puternice şi mai supãrãtoare, urmate apoi de perioade cu ameliorãri. Acestea însã nu vor dura mult timp şi simptomele se vor agrava din nou.

    Studiile de specialitate aratã cã singura diferenţã între persoanele diagnosticate cu aceastã tulburare şi restul populaţiei constã în atitudinea faţã de gândul intruziv şi nu în conţinutul gândului. Un procent mai mare de 90% din rândul indivizilor nonclinici a declarat gânduri similare celor obsesive, fãrã a avea însã tulburarea. Cu alte cuvinte, majoritatea oamenilor au gânduri negative, legate de posibilitatea de a contacta o boalã sau de a rãni involuntar pe cineva. Însã nu toţi dezvoltã tulburarea obsesiv-compulsivã, deoarece nu acordã o importanţã prea mare acestor idei şi nu se sperie prea tare de ele. Astfel, acestea devin nişte cogniţii izolate, trecãtoare. Pacienţii diagnosticaţi cu aceastã tulburare adoptã o cu totul altã atitudine. Cu cât aceste gânduri se opun mai puternic valorilor persoanei în cauzã, cu atât mai mult ele vor fi percepute ca nişte idei groaznice şi terifiante. În consecinţã, individul va încerca sã le evite cu orice preţ. Cu cât va încerca mai mult, cu atât mai prezente vor deveni în gândirea lui, transformându-se în obsesii. Persoana diagnosticatã cu aceastã tulburare, observând cã, în ciuda eforturilor de a-şi controla gândurile nu reuşeşte şi apare exact efectul opus, va cãuta alte metode care sã îi reducã anxietatea, mãcar temporar. Astfel apar compulsiile. Acestea sunt comportamente repetitive, sub forma unui ritual, care au ca efect reducerea neliniştii resimţite. Exemple de acţiuni compulsive sunt: numãratul, recitarea unei rugãciuni, tendinţa de a nu cãlca pe linii, verificarea de un anumit numãr de ori etc.

    În concluzie, aceastã tulburare este susţinutã de încercãrile persoanei în cauzã de a înlãtura anumite gânduri negative şi apelul la diverse ritualuri (compulsii), care au rolul de a reduce anxietatea, însã numai pentru o perioadã scurtã de timp.

Intervenția cognitiv-comportamentală vizează în primul rând ruperea legăturii dintre gândul obsesiv și compulsie. Astfel pacientul află cum să își controleze anxietatea generată de ideea intruzivă prin alte metode decât executarea comportamentului compulsiv și evitarea situațiilor care îi produc distres. În acest sens, el învață respirația corectă, abdominală și diverse tehnici de relaxare: training autogen, relaxare progresivă Jacobson etc. Pentru ca achiziția acestor abilități să fie cât mai eficientă, la finalul fiecărei ședințe, pacientul primește diverse teme de casă, cu ajutorul cărora el are ocazia să exerseze și să aprofundeze noile cunoștințe.

    Un alt aspect al terapiei este cel cognitiv. Acesta presupune identificarea și modificarea credințelor pacientului legate de gândul obsesiv și nu modificarea cogniției în sine. Deoarece ideea intruzivă poate apărea la majoritatea persoanelor, nu ea este elementul problematic, ci atitudinea pacientului legată de aceasta. În concluzie, psihoterapeutul îl va ajuta pe client să schimbe credințele dezadaptative cu unele raționale și funcționale.

    Cercetările arată că, la încheierea ședințelor, un procent de 80% dintre pacienți declară îmbunătățiri considerabile. Deși simptomele nu au dispărut în totalitate, ele sunt mult diminuate, produc un disconfort scăzut, iar nivelul anxietății resimțite este mult mai redus.

    Din nefericire, în cazul tulburării obsesiv-compulsive, rata abandonului este foarte ridicată. Din cauza distresului foarte puternic și a nivelului de anxietate deosebit de crescut, pacientul are deseori senzația că nu va putea face față. În plus, el poate să nu aibă deplină încredere în noile abilități dobândite în cadrul ședintelor de psihoterapie și să considere că efectul compulsiei este mai eficient. Din acest motiv comunicarea și încrederea dintre pacient și psihoterapeut sunt elemente deosebit de importante pentru reușita terapiei.

Tulburarea obsesiv-compulsivă este caracterizată de existenţa obsesiilor sau a compulsiilor. Obsesiile sunt gânduri, idei, impulsuri sau imagini persistente şi repetitive, de care persoana în cauză nu poate să scape şi care provoacă o stare accentuată de nelinişte. Aceste obsesii sunt greu de controlat. Astfel, persoana care se confruntă cu tulburarea obsesiv-compulsivă face eforturi considerabile să ignore gândurile, imaginile sau impulsurile obsesive, însă fără prea mare succes.

    Cele mai întâlnite obsesii sunt legate de teama de contaminare, frica de a nu fi vătămat pe cineva, teama de a nu fi efectuat o acţiune (încuiatul uşii, stingerea aragazului, oprirea apei etc.), necesitatea de a pune lucrurile într-o anumită ordine, imagini cu temă sexuală şi impulsuri agresive (teama că, în urma impulsului, individul îsi va omorî sau răni foarte grav propriul copil sau pe cineva drag).

    Compulsiile sunt comportamente repetitive, efectuate iar şi iar, cu scopul de a diminua anxietatea provocată de obsesii. Cu alte cuvinte, persoana care suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă se simte nevoită să efectueze aceste acţiuni pentru a preveni apariţia unui eveniment neplăcut sau pentru a se linişti pe sine. Astfel, cineva a cărui obsesie este că a uitat să închidă uşa, va fi tentată să meargă şi să verifice, pentru a-şi reduce îngrijorarea. De asemenea, va efectua comportamentul de verificare a uşii de câte ori va apărea gândul obsesiv. Dacă va încerca să reziste tentaţiei de a verifica uşa, starea de agitaţie şi de nelinişte se va amplifica până în momentul în care va ceda şi va face comportamentul compulsiv, care va avea ca efect reducerea anxietăţii.

    Cele mai frecvente compulsii vizează număratul, curăţatul, verificatul, cererea de asigurări din partea celorlalţi şi ordonarea.

    Atât obsesiile, cât şi compulsiile, sunt resimţite la un moment dat ca fiind iraţionale şi inadecvate.

 Factorii cognitivi se referã la gândurile pe care le au persoanele care suferã de tulburarea obsesiv-compulsivã (OCD). Cercetãrile aratã cã diferenţa dintre aceştia şi populaţia non-clinicã nu constã în conţinutul gândului, ci în modalitatea în care cei din prima categorie evalueazã ideea intruzivã. Cu alte cuvinte, persoanele diagnosticate cu aceastã tulburare au aproximativ acelaşi tip de gânduri ca şi ceilalţi indivizi, însã acestea acordã o importanţã mult mai mare cogniţiilor intruzive.

    Anumite studii aratã cã cei diagnosticaţi cu OCD au tendinţa de a estima probabilitatea de îndeplinire a gândurilor negative ca fiind mai mare decât în realitate. Astfel, aceste persoane vãd un pericol supradimensionat în tot ceea ce îi înconjoarã, fapt pentru care adoptã o atitudine mai vigilentã, mai precautã. Bacterii sunt peste tot şi, prin urmare, oricând existã riscul contaminãrii. Plecând de acasã, oricând existã riscul de a uita un robinet deschis sau o uşã neîncuiatã. Fiind la volan, se pot produce accidente din neatenţie.

    Pericole sunt la tot pasul. Dar sunt ele atât de grave? O altã trãsãturã cognitivã a persoanelor care suferã de tulburarea obsesiv-compulsivã este evaluarea negativã a consecinţelor. Aceste persoane estimeazã rezultate mai negative decât în realitate a îndeplinirii gândului intruziv. Cu toţii am avut la un moment dat o rãcealã sau o infecţie, însã am reuşit sã o depãşim, datoritã sistemului imunitar, a medicamentelor şi a vitaminelor. Prin urmare, materializarea unui gând negativ nu duce neapãrat la o catastrofã.

    Un al treilea factor cognitiv este tendinţa persoanei în cauzã de a-şi asuma responsabilitatea pentru îndeplinirea gândului obsesiv. Aceasta considerã cã, dacã s-ar întâmpla evenimentul de care îi este teamã, vina îi va aparţine în totalitate. Anumiţi cercetãtori subliniazã importanţa sentimentului de responsabilitate în dezvoltarea tulburãrii obsesiv-compulsive, argumentând cã fãrã aceastã componentã s-ar ajunge la alte forme de anxietate, însã nu la aceastã tulburare.

    În concluzie, factorii cognitivi care întreţin tulburarea obsesiv-compulsivã sunt estimarea unei probabilitãţi mai mari de îndeplinire a gândului intruziv, supraevaluarea consecinţelor negative şi sentimentul foarte puternic de responsabilitate în legãturã cu ideea obsesivã.

O categorie de factori care întreţin tulburarea obsesiv-compulsivã este cea comportamentalã. Gândul intruziv provoacã emoţii negative, precum anxietate, vinã sau dezgust. Aşadar e posibil sã aparã teama, dacã obsesia este legatã de contactarea unor microbi sau de posibilitatea de a fi lãsat robinetul pornit, vina, dacã gândul se referã la a rãni involuntar pe cineva sau chiar dezgust legat de scenariul imaginat. Din cauzã cã ideea obsesivã se repetã, apar metacogniţiile : gânduri legate de gândul iniţial. Astfel persoana dezvoltã anxietate cu privire la obsesie şi se teme de apariţia gândului, de incapacitatea de a-l controla, de consecinţele pe care acest gând le-ar putea genera, chiar şi de semnificaţia pe care crede cã o poate avea: „dacã gândesc astfel, înseamnã cã sunt bolnav psihic / sunt în stare sã fac aşa ceva / sunt un om rãu”; „cu cât mã gândesc mai mult, cu atât cresc şansele ca eu sã fac lucrul acesta / cu atât cresc şansele sã se întâmple”.

    Cu cât scenariul imaginat este mai deranjant, cu atât mai mare va fi tendinţa de evitare. Persoana în cauzã va încerca tot mai mult sã îl evite. Însã fiind vorba de un gând şi nu de o situaţie sau de un stimul extern, este aproape imposibil de ocolit. În cazul fobiei, de exemplu, se poate evita stimulul anxiogen: un spaţiu aglomerat, un pãianjen, avionul, ascensorul etc. Dar când vine vorba de gânduri, de acestea nu se poate fugi. Astfel apare efectul contraintenţional: cu cât persoana în cauzã încearcã mai mult sã evite gândul, cu atât mai mare va fi frecvenţa de apariţie a acestuia. Dacã vi s-ar spune sã NU vã gândiţi la un urs alb, orice faceţi, sã evitaţi cu orice preţ sã vã gândiţi la un urs alb, care ar fi primul lucru care v-ar veni în minte? Probabil cã tocmai ursul alb. În momentul în care numim lucrul la care nu vrem sã ne gândim, el deja face obiectul gândului nostru. La fel se întâmplã şi în cazul obsesiilor: cu cât persoana va încerca sã evite gândul intruziv, cu atât mai prezent va fi acesta.

    Când nimic altceva nu funcţioneazã, se recurge la compulsii. Spre deosebire de celelalte metode încercate, compulsia are un efect pozitiv: reduce anxietatea resimţitã. Are însã şi un neajuns: rezultatul este temporar. Cu alte cuvinte, în scurt timp obsesia va apãrea din nou şi, din cauzã cã individul nu cunoaşte alte soluţii, repetã comportamentul compulsiv. Astfel, persoana în cauzã învaţã cã singura metodã prin care poate face faţã gândului intruziv este compulsia. Chiar dacã acest comportament este incomod, interfereazã cu funcţionarea zilnicã a persoanei şi consumã foarte mult timp, el are o funcţie deosebit de importantã, care îi atestã utilitatea: reduce anxietatea generatã de gândul obsesiv.

    Pentru cã aceste persoane nu îşi pot evita propriile gânduri, ele vor evita orice lucru care are legãturã cu acestea, orice stimul ce le-ar putea declanşa. Aşadar vor evita orice loc care presupune o probabilitate mai mare de contaminare, orice obiect pe care l-ar putea folosi pentru a rãni pe cineva etc. Ocolind astfel tot ce provoacã distres, aria comportamentalã a acestor persoane va fi tot mai restrânsã, iar libertatea tot mai îngrãditã.

    În concluzie, comportamentele care întreţin aceastã tulburare sunt compulsiile şi evitarea stimulilor neplãcuţi. Deşi ele atenueazã pe moment anxietatea resimţitã, au costuri mari pe termen lung, accentuând vulnerabilitatea persoanei în cauzã.