14 Aug 2019
BY: Andra Diaconu - psihoterapeut
Pe parcursul evoluţiei, rãspunsul anxios s-a dovedit a fi unul benefic, maximizând şansele de supravieţuire a individului. Într-un mediu primitiv, plin de pericole, hipervigilenţa era un rãspuns adaptativ, declanşând reacţia de fugã sau luptã ori de câte ori apãrea un stimul negativ.
Anxietatea generalizatã presupune tendinţa spre vigilenţã maximã, însã într-un context care nu este ostil. Modelul cognitiv subliniazã importanţa gândurilor în menţinerea acestei tulburãri emoţionale. Dupã instalare, anxietatea este susţinutã şi uneori accentuatã de anumite cogniţii disfuncţionale.
Unul dintre gândurile dezadaptative este prezicerea, care se referã la tendinţa de a anticipa un eveniment negativ, având la dispoziţie prea puţine informaţii. Astfel pot apãrea convingeri precum „se va întâmpla ceva rãu”; „sigur mã voi îmbolnãvi”; „voi fi mereu singur/ã” etc. Persoanele care adoptã acest stil de gândire, îşi evalueazã propriile emoţii ca fiind dovezi pentru existenţa unui pericol. Cu alte cuvinte, dacã se simt anxioase, considerã cã sunt îndreptãţite sã creadã cã urmeazã sã se producã o tragedie.
O altã distorsiune cognitivã este interpretarea catastroficã. Aceasta presupune evaluarea unui eveniment ca fiind cel mai rãu lucru care se poate întâmpla: „viaţa mea se va ruina”, „dacã nu rãspunde la telefon, înseamnã cã s-a întâmplat ceva groaznic” etc.
Etichetarea se referã la tendinţa de a defini o persoanã în funcţie de o singurã trãsãturã sau un comportament singular. Acest stil de gândire presupune formulãri precum: „dacã nu îmi pot controla gândurile, înseamnã cã sunt un om slab”; „dacã am un eşec, înseamnã cã sunt prost/proastã”.
Persoanele care suferã de anxietate tind sã se concentreze excesiv asupra rezultatelor negative. Deseori ele supraestimeazã probabilitatea de apariţie a unui eveniment negativ, ignorând elementele de siguranţã din mediu. În plus, aceste persoane percep gravitatea evenimentului mai mare decât este ea în realitate şi evalueazã costurile induse de acesta ca fiind foarte mari.
Un alt mecanism care întreţine anxietatea generalizatã este apariţia alarmelor false, prin interpretarea unor stimuli neutri ca fiind negativi sau periculoşi. Acest proces funcţioneazã ca o confirmare a îngrijorãrilor, reprezentând o dovadã în plus cã hipervigilenţa este absolut necesarã.
Gândirea dihotomicã este o distorsiune cognitivã bazatã pe principiul „totul sau nimic”. Este caracterizatã de gânduri precum „dacã nu îmi pot controla îngrijorãrile, înseamnã cã nu pot controla nimic în viaţa mea”.
O altã cogniţie disfuncţionalã este generalizarea. Aceasta se referã la tendinţa de a extrapola un eveniment la toate celelalte contexte similare, folosind expresii precum: nimic, tot, niciodatã, nimeni – „toate îmi merg rãu”; „niciodatã lucrurile nu ies aşa cum vreau eu”; „nu pot face nimic bine”; „nimeni nu mã poate ajuta” etc.
Toleranţa scãzutã la incertitudine este o altã trãsãturã cognitivã a persoanelor care suferã de anxietate generalizatã. Aceasta se manifestã în orice situaţie în care existã anumite date necunoscute şi care nu pot fi clarificate sau controlate în momentul respectiv. Astfel, orice eveniment care presupune o anumitã dozã de incertitudine , va crea distres şi îngrijorare, alimentate de diverse scenarii negative.
Cei ce se confruntã cu anxietatea generalizatã au o serie de convingeri dezadaptative, care le alimenteazã şi mai mult îngrijorãrile. Astfel de exemple cuprind credinţe precum: „dacã sunt anxios, cu siguranţã mã voi îmbolnãvi”; dacã mã îngrijorez, nu voi fi luat prin surprindere şi voi fi mereu pregãtit”; „anxietatea e rea şi trebuie sã nu mã mai îngrijorez niciodatã” etc.
În concluzie, factorii cognitivi care întreţin anxietatea generalizatã sunt prezicerea, interpretarea catastroficã, etichetarea, gândirea dihotomicã, generalizarea, alarmele false, toleranţa scãzutã la incertitudine, concentrarea asupra rezultatelor negative şi convingerile dezadaptative.
