(client)
„Câinele de terapie pune multe zâmbete pe faţa tuturor, asta se ştie. Ajutã copii şi adulţi... mã ajutã pe mine... Recunosc, la început am fost puţin scepticã. „Ce? Cu ce mã poate ajuta un câine?” Chiar dacã citisem articole legate de terapia asistatã de animale, nu prea credeam cã are vreun efect. Nu îmi mai amintesc foarte bine prima întâlnire cu câinele de terapie, dar ştiu cã mi-a fost fricã. Mi-a fost fricã deoarece nu ştiam cum o sã decurgã şedinţa, cã o sã cunosc pe cineva nou... Acum câinele de terapie îmi dã un sentiment de siguranţã. E minunat faptul cã atunci când mergem împreunã la plimbare, nimic altceva nu conteazã în afarã de el. Şi îmi place asta. Prieten. Ajutor. Aşa l-aş descrie eu. Sau un al doilea psihoterapeut. No offence, Andra!”
(client)
„Toatã viaţa m-am luptat cu depresia şi anxietatea. Ultimul episod a fost cel mai rãu. În momentele în care nu eram anxioasã, eram extrem de tristã şi nu mai gãseam sensul în nimic. Iar când depresia mã lãsa puţin sã respir, eram constant speriatã şi îngrijoratã. Nu ştiam de ce. De orice. Şedinţele de psihoterapie m-au învãţat de unde apar stãrile acestea şi cum le pot controla. Simt cã pot trãi din nou, cã sunt iar eu...”
(client)
"La început nu am vrut sã îmi recunosc progresele, adicã le-am vãzut dar nu puteam sã mã bucur de ele sau sã le recunosc. Poate deoarece credeam cã e doar în mintea mea şi de fapt nu fãcusem progresele respective. Apoi am simţit diferenţa. Îmi amintesc dupã masa când am venit prima oarã la Andra: înainte cu vreo 2 ore sã vin îmi venea sã vomit şi îmi bãtea inima super tare. Nu mai ştiu sigur la ce mã gândeam, probabil ceva de genul: „Dacã spun ceva şi nu mã înţelege?”, „Dacã mã pierd?”, „Dacã mã judecã?” Acum mi se pare ridicol, dar atunci cãutam tot felul de motive sã nu mai vin. Acum îmi pare bine cã mi-am învins frica şi am venit.
Un alt progres pe care l-am simţit a fost expunerea în public. Înainte şi drumul pânã la staţia de autobuz era greu şi statul în staţie. Mã simţeam super expusã, mã uitam tot timpul în jos. Acum a devenit ceva normal (cum ar şi trebui) şi nu mã mai uit (tot timpul) în jos, încerc sã privesc în jurul meu şi sã mã uit la oameni, deşi la eye contact mai am de lucrat. Dar sunt sigurã cã peste un an, când o sã fac încã o compunere de genul ãsta o sã spun cum acum nu puteam face eye contact şi a devenit ceva normal. Acum cã a început şcoala am simţit alt progres. Anul trecut pe vremea asta mã trezeam mai devreme şi stãteam sã mã gândesc ce o sã fie în ziua aia, cine, ce comentarii o sã facã despre mine şi ajungeam la concluzia cã nu sunt pregãtitã sã merg la şcoalã în ziua aceea şi amânam şi tot amânam şi mda...nu s-a sfârşit prea bine cu amânatul ãsta. Acum, nu vreau decât sã mai profit de câteva minute de somn şi asta cred cã spune tot... Aşa am început sã cred în progresele mele, creierul meu a confirmat pânã la urmã progresele (fiindcã nu a avut ce face)."
